Wednesday, May 09, 2007

Friday, May 04, 2007


VIOLENTA CA NECESITATE

Pat Rock, Green Anarchy, #12, 2003

De-a lungul închisorilor cunoscute sub numele de şcoli se aude destul de des vechea expresie „bâtele şi pietrele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată”. Această aserţiune – că niciodată cuvintele nu pot răni – operează ca o faţadă pe care şi-o folosesc în apărare oamenii domesticiţi în momentul când au de suferit tot felul de căcaturi din partea celor din jur.

Bâtele şi pietre nu pot provoca durerea pe care o induce o rană psihologică provocată de strigarea unor porecle sau cuvinte urâte. Oamenii ar trebui să recurgă la violenţă mult mai des folosind-o ca o modalitate de a evita suferinţele psihologice; iată şi câteva motive pentru a face acest lucru: 1. În mijlocul unei bătăi, mintea ţi se distanţează din ce în ce mai mult de căcatul social condiţionat; astfel te întorci forma primară de viaţă şi te transformi într-un animal (iar după cum ştii, toate animalele sunt superioare oricărei fiinţe umane); 2. simţurile ţi se măresc, iar mintea îţi este mult mai clară.

Oricine trebuie să fie conştient că ţinta asupra căreia se concentrează merită actul de violenţă pe care-l comite. Când violenţa este folosită în mod justificat, ea este frumoasă; dar când este nejustificată, este mai urâtă decât dracul. Oricine trebuie să-şi dea seama, de asemenea, de repulsia pe care trebuie să o aibă faţă de violenţa instituţionalizată – cazul armatei, de exemplu; oamenii care servesc în armată merg în locuri îndepărtate şi ucid oameni pe care nici nu-i cunosc. În aceste cazuri violenţa nu e folosită în auto-apărare, ci este mai degrabă o metodă folosită pentru a uşura problemele pentru funcţionarea sistemului în mod eficient. De exempluu, S.U.A. vor ataca Irakul (articolul a fost scris înainte de izbucnirea războiului din Irak – n.n.) pentru petrol, care reprezintă principala resursă de funcţionare a sistemului tehnico-industrial.

Pacifismul este o unealtă a sistemului; cu cât oamenii sunt mai paşnici, cu atât mai mult sistemul va opera mai bine. Violenţa, folosită când trebuie, atacă sistemul în totalitatea sa. Ţineţi minte că orice succes datorat pacifismului (cum a fost de exemplu rezistenţa indiană la ocupaţia britanică) a fost obţinut într-un cu totul alt context decât cel de azi.

Aşa că, dacă doreşti să te lupţi cu puterile existente, antrenează-te să foloseşti arme letale şi învaţă metode de supravieţuire (cum ar fi, de exemplu, să cunoşti toate plantele comestibile din bioregiunea în care trăieşti). Nu este un lucru deosebit de greu. Mergi la expoziţii de arme, citeşte câteva cărţi utile, dar, cel mai important, antrenează-te, pentru că orice carte păleşte în faţa practicii. Dacă biblioteca ta (de fapt, cel mai bun lucru pe care îl produce un regim democratic) nu are cărţile pe care le cauţi, foloseşte-te atunci de schimbul interbibliotecar. De asemenea, fă multe exerciţii fizice şi mănâncă doar hrană sănătoasă. Pe scurt, pregăteşte-te pentru sfârşit (e aproape).




INSOMNIA JUDECATORULUI

Judecatorul, asezat confortabil, se pregateste sa se culce. A cinat foarte bine: stridii, fazan, salata, fructe, dulciuri si altele, toate stropite din belsug cu vin.

Trece o ora, iar somnul cu degetele lui ca de matase refuza sa-i odihneasca pleoapele, sa-i invaluie mintea cu dulcele abur al inconstientei, ca si cum ar fi avut ranchiuna pe el pentru vreun rau pe care i l-ar fi facut in trecut.

Judecatorul nu doarme; judecatorul este cat se poate de treaz, judecatorul este prizonierul insomniei. Mintea lui lucreaza:

„Ce drept am eu sa-l judec pe un om?”, se intreaba el, nesatisfacut de dreptul pe care i-l acorda legea. „Sunt eu mai bun sau mai cunoscator decat concetatenii mei?”, continua el, singur cu constiinta lui, in mijlocul intunericului casei lui.

Isi invaluie capul, ca si cum lucrul care il framanta ar fi in jurul lui si astfel ar putea sa se elibereze de influentele nefaste; dar in van: lucrul care il deranjeaza este inlauntrul sau si ii zgarie nervii, ii zdrobeste creierul si il tine treaz. Este constiinta sa. Mintea lui lucreaza:

„Sunt egalul tuturor celorlalti oameni si, totusi, indraznesc sa le judec actiunile. Cine poate fi sigur ca el nu va comite niciodata o fapta pentru care eu il voi trimite la inchisoare? Ce s-ar intampla daca eu as fi pus in aceleasi conditii in care se afla delincventul, daca as cadea in aceleasi imprejurari si as face exact acelasi lucru pe care il face el?”

Atunci judecatorul isi aminteste de toti oamenii nenorocosi pe care i-a trimis la inchisoare si la spanzuratoare si se cutremura. Mintea lui lucreaza:

„Ce odioasa trebuie sa fie viata intr-o celula de inchisoare. Ma vad pe mine mai jos decat alti oameni de fiecare data cand incerc sa ma vad ca un egal, sa am constiinta de a fi egal cu toti ceilalti, sa nu fiu nici mai bun nici mai rau decat restul omenirii. Fara doar si poate sunt un criminal, de vreme ce ii fac pe oameni sa sufere torturi pe care nu le-as vrea asupra mea. Si in schimb, victimele mele sunt vazute cu dispret si ura, in timp ce eu, calaul, primesc onoruri si recompense! Cat de injusta este dreptatea legala!”

Judecatorul adopta o alta pozitie pentru a vedea daca i se acorda de data aceasta darul somnului. Masura se dovedeste ineficienta: somnul se retrage, ca si cum ar pastra un resentiment profund impotriva lui. Mintea lui lucreaza:

„Oh, ce ganduri atroce! Dar ce imi vine acum in minte? Niciodata nu m-am mai gandit la astfel de lucruri. Ah, cum imi amintesc acum acea scena. Mama in varsta a unui tanar pe care l-am trimis la inchisoare s-a aruncat la picioarele mele, plangand, cerandu-mi clementa, totul in van… Inima mea a ramas impietrita. Innebunesc numai imaginandu-mi ca propria mea mama ar suferi o asemenea umilinta.”

Nervii lui vibreaza intens; ca si cum ar fi zdruncinati de o mana cruda; se zvarcoleste, chinuit, in patul lui confortabil. Inchide pleoapele dar i se pare ca locuinta lui este iluminata. Ingrozit, deschide ochii… totul este in intuneric. „Sunt nervii mei, sunt nervii mei, adusi la marginea nebuniei.” Mintea lui lucreaza:

„Ah, departe de mine, fantome! Nu vreau sa va vad! Nu vreau sa imi amintesc de voi!”

Dar fantomele sunt incapatanate si inconjoara patul judecatorului. Ele isi desfac degetele lor sangeroase in fata lui, descopera piepturi palide acoperite cu gauri negre din care sangele tasneste… El vede cu ochii constiintei pe oamenii a caror executie a ordonat-o.

Somnul a fugit definitiv de langa el, ca si cum ar fi incercat sa razbune o nemultumire, lasandu-l la mila constiintei. Mintea lui lucreaza:

„Innebunesc! Innebunesc! Cati dintre nenorocitii pe care i-am intalnit in strada ar putea fi rudele celor pe care i-am trimis la inchisoare sau la moarte? Dar acea prostituata care a fost aruncata in inchisoare in ciuda promisiunilor ca ar renunta la tristul ei comert doar daca ar putea procura o bucata de paine pentru copii ei neajutorati; nu ar fi putut fi si eafiica, sotia sau sora uneia dintre victimele mele? Nu merit sa ma scuipe cineva in fata?”

Un frumos rasarit, frumos pana si pentru opresorii umanitatii, umplea casa cu claritatea lui, in acelasi timp calmand nervii judecatorului. Cateva ore mai tarziu se vede stand pe o banca, foarte teapan si arogant, trimitand pe oameni asemenea lui, ce de obicei, la inchisoare si la spanzuratoare.