Sunday, September 09, 2007





+ Importanta sociala a Scolii Moderne +

Pentru a intelege complet importanta sociala a Scolii Moderne trebuie sa intelegem mai intai scoala, asa cum este ea in ziua de azi, iar in al doilea rand, ideea fundamentala a sistemului educational modern.

Ce reprezinta, deci, scoala in ziua de azi, fie ea publica, privata sau parohiala?

Reprezinta pentru copil ceea ce reprezinta inchisoarea pentru detinut si cazarma pentru soldat – un loc in care se utilizeaza orice mijloc pentru a infrange vointa copilului, pentru ca apoi sa il zdrobeasaca, framante si modeleze intr-o fiinta total straina de sine insusi.

Nu intentionez sa spun ca acest proces este derulat in mod constient, ci ca el este o parte a unui sistem care se poate mentine numai printr-o disciplina si uniformitate absoluta; acesta este, cred eu, cea mai mare crima a societatii prezente.

Normal, procesul de distrugere a vointei umane trebuie sa inceapa de la o varsta foarte frageda – adica la varsta copilariei – pentru ca la aceasta varsta mintea umana este cea mai flexibila; la fel cum acrobatii si contorsionistii, pentru a dobandi calitatile necesare asupra muschilor, incep sa exerseze si sa se instruiasaca in perioada cand muschii sunt inca flexibili.

Ideea ca cunosterea poate fi obtinuta numai in scoli, prin educatie sistematica si ca perioada scolii este singura perioada in care se poate dobandi cunoaterea, este in sine atat de stupida incat condamna total sistemul nostru e educatie sa fie arbitrar si inutil.

Sa presupunem ca cineva ar sugera ca cela mai bune rezultate pentru individ si pentru societate s-ar obtine printr-o hranire obligatorie. Nu s-ar revolta chiar si omul cel mai ignorant impotriva acestei proceduri stupide? Cu toate astea, stomacul are o adaptabilitate, la aproape orice situatie, mai mare decet creierul. Cu toate astea, gasim aproape normal sa avem o hranire obligatorie a mintii.

De fapt, la momentul actual ne consideram superiori altor natiuni, pentru ca am inventat un orificiu obligatoriu al creierului, prin care, pentru mai multe ore pe zi, de-alungul a mai multor ani, introducem in mod fortat in mintea copilului o cantitate mare de „nutritie mentala”.

Emerson a spus acum 60 de ani: „Suntem studenti ai cuvintelor; stam tacuti in scoli si in colegii pentru 10 sau 15 ani, si iesim de acolo cu un sac de vorbe goale si cu cuvinte memorate, si nu cunoastem nimic.” De cand au fost spuse aceste cuvinte intelepte, America a ajuns la omnipotenta maxima a sistemului scolar, dar suntem pusi inca fata-in-fata cu actul de maxima impotenta in ceea ce priveste rezultate.

Marele rau facut de sistemul nostru de educatie nu este in primul rand acela ca nu ne invata nimic care sa merite a fi cunoscut, ci acela ca el participa la perpetuarea claselor privilegiate, ca le sprijina in procesul criminal de de talharire si expolatare a maselor; raul sistemului consta ca proclamrea laudaroasa ca el exista pentru o adevarata educatie, cand de fapt el supune masele cu mult mai bine decat ar putea sa o faca un conducator absolut.

Metodele moderne de educatie sunt mai necesare in America cu mult mai mult decat sunt in Spania sau decat in orice alta tara, pentru ca nici unde altundeva nu se poate intalni o atat de mare intoleranta fata de libertatea personala si de originalitatea gandirii. Inca de la momentul nasterii si pana la sfarsitul vietii, acest motto este impus asupra tuturor copiilor ca fiind singurul drum posibil catre succes. Nu exista niciun educator sau profesor in America care sa isi poata pastra slujba daca indrazneste cea mai mica tendinta de a distruge uniformitatea si imitatia.

Consider ca a sosit timpul ca toti oamnii inteligenti sa fie clari in aceasta privinta: sistemul nostru economic prezent precum si dependenta politica sunt mentinute mai putin de tribunale si de averi decat sunt de o masa inerta a umanitatii, imbibata si macinata de o uniformitate absoluta, si ca scoala reprezinta in prezent cea mai eficienta metoda care produce aceasta stare. Nu cred ca exagerez si nici ca sunt singura care are aceasta pozitie. Citez in aceasta privinta dintr-un articol aparut in „Mother Earth”, din septembrie 1910, scris de doctorul Hailman, un profesor extraordinar, cu o experienta de aproape 25 de ani: „Sistemul nostru scolar a falimentat pentru ca se bazeaza pe constrangere si limitari. Copii sunt comandati in mod arbitrar ce, unde si cum sa faca lucrurile. Initiativa personala si originalitatea, autoexprimarea si individualitatea, sunt interzise. Se considera ca este posibil si important ca toti sa fie interesati de aceleasi lucruri, in aceeasi masura si in acelasi timp. Venerarea idolului uniformitatii continua in mod deschis si fara nici o piedica. Si pentru a fi inca o data siguri ca nu va exista nici o interferenta eterodoxa supervizarea scolara ii dicteaza profesorului fiecare pas si chiar si maniera si modul de a actiona, astfel incat initiativele care disturba, precum si originalitatea si restul lucrurilor de acest gen, sa nu faca parte din metodele sale. Inca se vorbeste enorm de mult despre ordine, metode, sistem, disciplina, in maniera invechita si apuizata a trecutului indepartat; si asta conduce mai degraba la represiunea dacat la eliberarea vietii.”

In aceste circumstante, profesorii sunt doar niste unelte, niste roboti care care perpetueaza o masinarie care produce noi roboti. Ei continua sa isi impuna cunostiintele asupra copiilor, ignorand sau suprimand dorinta lor instinctiva pentru frumusete si utilitate, si conducandu-i sau tarandu-i intr-o gandire de masa, bolnavicioasa, intr-o instructie lipsita de spirit. Inlocuiesc stimulentele interioate, naturale, care nu se tem de nici un obstacol si care nu se dau inapoi de la nici un efort, cu stimulente externe si metode de corupere exterioara, care de obicei sunt bazate pe frica ori pe o lacomie sau rivalitate antisociala, care confisca dezvoltarea bucuriei de a lucra pentru propriul bine, sunt ostile creatiilor motivate, care sting ardoarea intitiativei creatoare si fervoarea actului social, inlocuindu-le cu motive banale, cu capricii trecatoare, perisabile.

Fara sa mai adaug ca copilul devine blazat, minea sa incetineste si ca fiinta sa interioara se denatureaza, facand-ul incapabil sa isi ocupe locul ca factor independent in cadrul luptei sociale. De fapt, nu exista nimic care sa fie mai detestat in lume, in ziua de azi, decat elementele independente, indiferent de domeniu.

Scoala Moderna respinge intr-un mod categoric acest sistem de educatie daunator si criminal. Ea sustine ca nu exista mai multa armonie intre constrangere si educatie decat exista intre tiranie si libertate. Cele doua viziuni se gasesc la poluri opuse. Principiul fundamental al Scolii Moderne este ca educatia reprezinta un proces care are rolul de a scoate la suprafata, si nu de a introduce; ea vizeaza posibilitatea in care copilul sa poata sa se dezvolte spontan, directionandu-si propriile eforturi si alegandu-si domeniile de cunoastere pe care vrea sa le studieze. Iar profesorii, in loc de a se mai opune sau de a isi prezenta in mod autoritar propriile opinii, predilectii sau credinte, trebuie sa fie un instrument sansibil care sa raspunda la nevoile copilului, asa cum sunt el manifestate in orice moment; sa fie un canal prin care copilul sa poata obtina atat de mult din cunostiintele acumulate ale lumii pe cat se arata ca e de pregatit sa le primeasca si sa le asimileze. Faptele stiintifice, demonstrabile, din cadrul Scolii Moderne vor fi prezentate drept fapte, dar nici o interpretare a teoriei – politice, sociale sau religioase – nu va fi prezentata ca avand in sine atata sacralitate sau infailibilitate intelectuala incat sa excluda dreptul de a critica sau de a nu crede.

Scoala Moderna trebui sa fie, deci, libertariana. Fiecare copil trebuie sa fie lasat liber pentru propriul sau sine. Principalul obiectiv al scolii este promovarea unei dezvoltari armonioase a tutror fuctiilor latente din copil. Scoala Moderna nu admite nici o forma de coercitie si nici legi sau regulamente. Profesorii pot aprinde foarte bine, prin propriul lor entuziasm si prin caracterul lor nobil, entuziasmul si tandretea latente in copil, dar va calca peste libertatile functiei sale in momentul in care va incerca sa il forteze pe copil intr-un mod sau altul. A disciplina un copil inseamna invariabil a stabili un standard moral fals, din moment ce copilul e influentat sa creada ca pedeapsa este ceva care este normal sa fie impus aspura sa de catre o persoana mai puternica - in loc sa fie o reactie naturala si de neevitat ca rezultat al propriului comportament.

Scopul social al Scolii Moderne este de dezvolta individul prin cunoastere si prin jocul liber al caracteristicilor personale, astfel incat acesta sa poate deveni o fiinta sociala, pentru ca a invatat sa se cunoasca pe sine, sa cunoasaca relatia sa cu semenii si sa se realizeze intr-o imbinare armonioasa cu societatea.

Normal, Scoala Moderna nu isi propunse ii inlature pe toti profesorii care au invatat din greselile trcutului. Dar desi vor accepta experienta trecutului, vor trebui sa foloseasca mereu noi metode si materiale care vor tinde sa promoveze autoexprimarea copilulului. Pentru a ilustra problema: in modul cum se face educatia in scoala din ziua de azi, copilului ii este permis foarte rar sa isi foloseasca propria gandire sau libera ionitiativa. Scoala Moderna incearca sa insuseasca invatarea prin teme originele, pe subiecte alese de copii, din propria lor experienta din viata de zi cu zi; schitele aride ale povestilor sunt sugerate de experienta imaginativa sau actuala a copiilor.

Noua metoda deschide imediat o noua arie a posibilitatilor. Copii sunt foatre impresionati, sunt foarte vioi. Pe langa faptul ca nu au mai fost imibati de uniformitate, experienta lor va contine mai multa originalitate si frumusete decat cea a profesorului; de asemenea, este realist sa credem ca copilul este intens interesat de lucrurile care ii formeaza viata. Nu trebuie atunci ca invatarea bazata pe experienta si imaginatia copilului sa furnizeze un mai bun si mai complex material pentru gandire si dezvoltare, decat poata sa ofere metoda mecanica actuala , care nu este decat, cel mult, imitatie?

Oricine cunoaste bine metodele actuale de educatie, stie ca prin invatarea istoriei, copilului ii este spus ceea ce Carlyle a numit „o selectie de minciuni”. Un rege aici, un presedinte acolo si cativa eroi care trebui sa fie venerati dupa moarte, reprezinta materialul obsnuit care constiutuie istoria. Scoala Moderna, prin invatarea istoriei, trebuie sa aduca in fata copiilor o panorama a perioadelor si a incidentelor dramatice , ilustrative pentru principalele epoci si stari ale dezvoltarii umane. Ea trebuie sa ajute elevul sa isi dezvolte o apreciere a luptei dusa de generatiile trecute pentru progres si pentru libertate si astfel sa dezvolte un respect pentru orice adevar care tinde sa emancipeze rasa umana. Principiul de baza al Scolii Moderne este sa faca imposbila o simpla instruiere; instructorul, orbit de specializarea sa mescina, marunta fata de intreaga viata, este facut un supuna, un limitat care venereaza uniformiatatea, un anost care umbla dupa mai multa pronuntie si aritmetica, si pentru mai putina viata; apostolul autosuficient al consolarii, care prin venerarea a tot ceea ce a fost, inceteaza sa mai vada ce se intampla acum, precum si ce ar trebui sa fie; simpatizantul stupid al epocii decaderii care face razboi din noua idee ce a izvorat din pamant – pe toate acestea, Scoala Moderna doreste sa le inlocuiasca cu viata, adevaratul interpret al educatiei.

Va veni o noua zi cand scoala va servi viata, in toate fazele ei, si il va ridica cu respect pe fiecare copil, la locul cuvenit, in cadrul unei vieti duse in comun, ca beneficiar al eficientei sociale, al carei motto nu va fi uniformitatea si disciplina, si libertatea, expansiunea, placrea si bucuria pentru fiecare si pentru toti.





Wednesday, June 13, 2007


(tristan tzara)

Wednesday, May 09, 2007

Friday, May 04, 2007


VIOLENTA CA NECESITATE

Pat Rock, Green Anarchy, #12, 2003

De-a lungul închisorilor cunoscute sub numele de şcoli se aude destul de des vechea expresie „bâtele şi pietrele îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată”. Această aserţiune – că niciodată cuvintele nu pot răni – operează ca o faţadă pe care şi-o folosesc în apărare oamenii domesticiţi în momentul când au de suferit tot felul de căcaturi din partea celor din jur.

Bâtele şi pietre nu pot provoca durerea pe care o induce o rană psihologică provocată de strigarea unor porecle sau cuvinte urâte. Oamenii ar trebui să recurgă la violenţă mult mai des folosind-o ca o modalitate de a evita suferinţele psihologice; iată şi câteva motive pentru a face acest lucru: 1. În mijlocul unei bătăi, mintea ţi se distanţează din ce în ce mai mult de căcatul social condiţionat; astfel te întorci forma primară de viaţă şi te transformi într-un animal (iar după cum ştii, toate animalele sunt superioare oricărei fiinţe umane); 2. simţurile ţi se măresc, iar mintea îţi este mult mai clară.

Oricine trebuie să fie conştient că ţinta asupra căreia se concentrează merită actul de violenţă pe care-l comite. Când violenţa este folosită în mod justificat, ea este frumoasă; dar când este nejustificată, este mai urâtă decât dracul. Oricine trebuie să-şi dea seama, de asemenea, de repulsia pe care trebuie să o aibă faţă de violenţa instituţionalizată – cazul armatei, de exemplu; oamenii care servesc în armată merg în locuri îndepărtate şi ucid oameni pe care nici nu-i cunosc. În aceste cazuri violenţa nu e folosită în auto-apărare, ci este mai degrabă o metodă folosită pentru a uşura problemele pentru funcţionarea sistemului în mod eficient. De exempluu, S.U.A. vor ataca Irakul (articolul a fost scris înainte de izbucnirea războiului din Irak – n.n.) pentru petrol, care reprezintă principala resursă de funcţionare a sistemului tehnico-industrial.

Pacifismul este o unealtă a sistemului; cu cât oamenii sunt mai paşnici, cu atât mai mult sistemul va opera mai bine. Violenţa, folosită când trebuie, atacă sistemul în totalitatea sa. Ţineţi minte că orice succes datorat pacifismului (cum a fost de exemplu rezistenţa indiană la ocupaţia britanică) a fost obţinut într-un cu totul alt context decât cel de azi.

Aşa că, dacă doreşti să te lupţi cu puterile existente, antrenează-te să foloseşti arme letale şi învaţă metode de supravieţuire (cum ar fi, de exemplu, să cunoşti toate plantele comestibile din bioregiunea în care trăieşti). Nu este un lucru deosebit de greu. Mergi la expoziţii de arme, citeşte câteva cărţi utile, dar, cel mai important, antrenează-te, pentru că orice carte păleşte în faţa practicii. Dacă biblioteca ta (de fapt, cel mai bun lucru pe care îl produce un regim democratic) nu are cărţile pe care le cauţi, foloseşte-te atunci de schimbul interbibliotecar. De asemenea, fă multe exerciţii fizice şi mănâncă doar hrană sănătoasă. Pe scurt, pregăteşte-te pentru sfârşit (e aproape).




INSOMNIA JUDECATORULUI

Judecatorul, asezat confortabil, se pregateste sa se culce. A cinat foarte bine: stridii, fazan, salata, fructe, dulciuri si altele, toate stropite din belsug cu vin.

Trece o ora, iar somnul cu degetele lui ca de matase refuza sa-i odihneasca pleoapele, sa-i invaluie mintea cu dulcele abur al inconstientei, ca si cum ar fi avut ranchiuna pe el pentru vreun rau pe care i l-ar fi facut in trecut.

Judecatorul nu doarme; judecatorul este cat se poate de treaz, judecatorul este prizonierul insomniei. Mintea lui lucreaza:

„Ce drept am eu sa-l judec pe un om?”, se intreaba el, nesatisfacut de dreptul pe care i-l acorda legea. „Sunt eu mai bun sau mai cunoscator decat concetatenii mei?”, continua el, singur cu constiinta lui, in mijlocul intunericului casei lui.

Isi invaluie capul, ca si cum lucrul care il framanta ar fi in jurul lui si astfel ar putea sa se elibereze de influentele nefaste; dar in van: lucrul care il deranjeaza este inlauntrul sau si ii zgarie nervii, ii zdrobeste creierul si il tine treaz. Este constiinta sa. Mintea lui lucreaza:

„Sunt egalul tuturor celorlalti oameni si, totusi, indraznesc sa le judec actiunile. Cine poate fi sigur ca el nu va comite niciodata o fapta pentru care eu il voi trimite la inchisoare? Ce s-ar intampla daca eu as fi pus in aceleasi conditii in care se afla delincventul, daca as cadea in aceleasi imprejurari si as face exact acelasi lucru pe care il face el?”

Atunci judecatorul isi aminteste de toti oamenii nenorocosi pe care i-a trimis la inchisoare si la spanzuratoare si se cutremura. Mintea lui lucreaza:

„Ce odioasa trebuie sa fie viata intr-o celula de inchisoare. Ma vad pe mine mai jos decat alti oameni de fiecare data cand incerc sa ma vad ca un egal, sa am constiinta de a fi egal cu toti ceilalti, sa nu fiu nici mai bun nici mai rau decat restul omenirii. Fara doar si poate sunt un criminal, de vreme ce ii fac pe oameni sa sufere torturi pe care nu le-as vrea asupra mea. Si in schimb, victimele mele sunt vazute cu dispret si ura, in timp ce eu, calaul, primesc onoruri si recompense! Cat de injusta este dreptatea legala!”

Judecatorul adopta o alta pozitie pentru a vedea daca i se acorda de data aceasta darul somnului. Masura se dovedeste ineficienta: somnul se retrage, ca si cum ar pastra un resentiment profund impotriva lui. Mintea lui lucreaza:

„Oh, ce ganduri atroce! Dar ce imi vine acum in minte? Niciodata nu m-am mai gandit la astfel de lucruri. Ah, cum imi amintesc acum acea scena. Mama in varsta a unui tanar pe care l-am trimis la inchisoare s-a aruncat la picioarele mele, plangand, cerandu-mi clementa, totul in van… Inima mea a ramas impietrita. Innebunesc numai imaginandu-mi ca propria mea mama ar suferi o asemenea umilinta.”

Nervii lui vibreaza intens; ca si cum ar fi zdruncinati de o mana cruda; se zvarcoleste, chinuit, in patul lui confortabil. Inchide pleoapele dar i se pare ca locuinta lui este iluminata. Ingrozit, deschide ochii… totul este in intuneric. „Sunt nervii mei, sunt nervii mei, adusi la marginea nebuniei.” Mintea lui lucreaza:

„Ah, departe de mine, fantome! Nu vreau sa va vad! Nu vreau sa imi amintesc de voi!”

Dar fantomele sunt incapatanate si inconjoara patul judecatorului. Ele isi desfac degetele lor sangeroase in fata lui, descopera piepturi palide acoperite cu gauri negre din care sangele tasneste… El vede cu ochii constiintei pe oamenii a caror executie a ordonat-o.

Somnul a fugit definitiv de langa el, ca si cum ar fi incercat sa razbune o nemultumire, lasandu-l la mila constiintei. Mintea lui lucreaza:

„Innebunesc! Innebunesc! Cati dintre nenorocitii pe care i-am intalnit in strada ar putea fi rudele celor pe care i-am trimis la inchisoare sau la moarte? Dar acea prostituata care a fost aruncata in inchisoare in ciuda promisiunilor ca ar renunta la tristul ei comert doar daca ar putea procura o bucata de paine pentru copii ei neajutorati; nu ar fi putut fi si eafiica, sotia sau sora uneia dintre victimele mele? Nu merit sa ma scuipe cineva in fata?”

Un frumos rasarit, frumos pana si pentru opresorii umanitatii, umplea casa cu claritatea lui, in acelasi timp calmand nervii judecatorului. Cateva ore mai tarziu se vede stand pe o banca, foarte teapan si arogant, trimitand pe oameni asemenea lui, ce de obicei, la inchisoare si la spanzuratoare.

Monday, February 26, 2007


FOTBALUL : Lumini si Umbre

Opiul pentru mase ?

Prin ce se aseamana fotbalul cu Dumnezeu? Prin devotamentul pe care i-l arata multimile de “credinciosi” si prin neincrederea unei mari parti a intelectualilor.

In 1902 la Londra, Rudyard Kipling, se declara scandalizat de fotbal si de “entuziasmul si interesul din jurul idiotilor inapoiati care il jucau”. Mult mai tarziu, la Buenos Aires, Jorge Luis Borges era mai subtil: el a tinut o conferinta pe tema imortalitatii, in aceiasi zi si la aceiasi ora, cand selectionata Argentinei, disputa prima ei partida la Mondialul din ’78; tocmai pentru a provoca atentia Mediei.

Dispretul multor intelectuali conservatori se fonda pe certitudinea lor ca idolatria pentru minge este o superstitie care dauneaza poporului. Posedata de fotbal, plebea gandeste cu picioarele, iar visul subconstient se realizeaza. Instinctul animal se impune in fata ratiunii umane, ignoranta aplatizeaza cultura.

In schimb, multi intelectuali de stanga descalifica fotbalul, deoarece castreaza masele si le consuma energia revolutionara. Paine si circ, circ si paine: hipnotizati de minge, care exercita o fascinatie perversa, constiinta muncitorilor este atrofiata si ii limiteaza la a trai ca niste servitori pentru inamicii lor de clasa.

Cand se credea ca fotbalul este ceva englezesc, un sport al bogatilor, de-a lungul raului La Plata (Argentina), se nasteau primele cluburi populare, organizate de lucratorii de la caile ferate si docherii din porturi. Dar chiar de la inceput, anarhistii si socialistii au denuntat “aceasta masinatie a burgheziei, destinata pentru a evita grevele si a masca contradictiile sociale”. Raspandirea fotbalului in lume era rezultatul unei “manevre imperialiste pentru a mentine poporul oprimat la o varsta infantila”.

In acelasi timp s-au nascut cluburi foarte iubite, precum “Martirii din Chicago”, ca un omagiu adus muncitorilor anarhisti care si-au pierdut viata pe 1 Mai (in Statele Unite) si tot un 1 Mai a fost ziua aleasa pentru nasterea clubului Chacarita, al carui sediu era o biblioteca anarhista din Buenos Aires. In acei primi ani ai secolului 20, nu erau putini intelectualii de stanga care celebrau fotbalul, in loc de a-l considera o anestezie a constiintei. Printre acestia se afla si italianul Antonio Gramsci, care elogia fotbalul ca “domnia loialitatii umane exercitata in mod liber”.

Mingea ca un drapel :

In vara lui 1916, in plin razboi mondial, un capitan englez s-a lansat la atac, “jucand mingea”. Capitanul Nevill a sarit parapetul transeei si a sutat mingea catre liniile germane, pentru a declansa atacul. Regimentul sau l-a urmat. Dar capitanul a murit rapus de un glont, insa englezii au cucerit acel obiectiv, putand sarbatorii prima batalie castigata de fotbalul englez pe frontul de lupta.

Multi ani dupa aceea, la final de secol 20, patronul clubului Milan a castigat alegerile din Italia, cu un slogan: Forza Italia!; care provine din tribunele stadioanelor de fotbal. Silvio Berlusconi promitea ca va salva Italia, asa cum a salvat Milanul – superechipa care castiga tot; dar electoratul impresionat de promisiunile sale, a ajuns dupa alegeri pe marginea prapastiei.

Fotbalul si patria au mers tot timpul impreuna, deoarece politicienii si dictatorii au speculat frecvent fenomenul, pentru a castiga popularitate. Nationala Italiei a castigat mondialele din ’34 si ’38 in numele patriei lui Mussolini, iar jucatorii salutau publicul cu mana dreapta ridicata (salutul fascist).

Si pentru nazisti, fotbalul era o chestiune de Stat. Un monument, aminteste in Ucraina, de jucatorii echipei Dinamo Kiev din 1942, care in plina ocupatie germana au facut greseala de a infrunta selectionata lui Hitler, pe stadionul local. Au fost avertizati: daca castigati – muriti ! Au intrat resemnati ca vor pierde, cu picioarele tremurande; dar nu si-au putut permite pierderea demnitatii. Au fost impuscati cu echipamentul pe ei, in spatele unei baraci, imediat dupa terminarea partidei.

Fotbalul si patria, fotbalul si poporul :

In 1934, intre Bolivia si Paraguay a izbucnit un razboi (Chaco), pentru un desert pierdut de pe harta. Crucea Rosie paraguayana a format o echipa de fotbal, care a jucat in mai multe orase din Argentina si Uruguay, pentru a strange bani pentru a ajuta ambele tabere implicate in conflict.

Trei ani mai tarziu, in timpul razboiului civil din Spania, doua echipe de fotbal au fost adevarate simboluri ale rezistentei democratice. In timp ce Franco, Hitler si Mussolini, bombardau republica spaniola, o selectionata basca pleca in turneu in Europa, iar clubul Barcelona disputa partide in Statele Unite si in Mexic. Guvernul basc a trimis echipa Euzkadi (nationala basca), in Franta cu misiunea de a face propaganda si a strange fonduri pentru aparare. Simultan, clubul Barcelona se imbarca pentru America, avand aceiasi misiune. In 1937, presedintele clubului catalan, avea sa cada sub gloantele franchiste. Dar atat clubul sau, cat si reprezentativa basca, au reusit sa fie – atat pe ternul de fotbal, cat si in afara lui – ambasadoarele unei democratii amenintate.

In timpul razboiului, doar patru jucatori catalani si unul basc, s-au mai intors in Spania. Cand republica a fost invinsa, FIFA i-a declarat “rebeli”, pe cei care au refuzat sa se intoarca si i-a amenintat cu excluderea definitiva. Dar multi dintre ei au preferat mai degraba sa fie incorporati in fotbalul latino-american. Jucatorii basic au format, in Mexic, clubul Espana, care s-a dovedit a fi imbatabil in primii sai ani. Celebrul atacant al echipei Euzkadi (Tara Bascilor), Isidoro Langara a debutat si el in 1939, in fotbalul argentinian. In prima sa partida, a marcat patru goluri pentru clubul San Lorenzo, unde il avea ca servant pe fostul sau coleg, mijlocasul basc – Angel Zubieta. Ceva mai tarziu, in 1945 Langara a fost incoronat cu titlul de goleador (cel mai bun marcator) si in campionatul din Mexic.

Clubul model al Spaniei lui Franco, a fost Real Madrid, care a dominat lumea fotbalului intre 1956 – 1960; cand a castigat patru cupe ale Ligii spaniole, cimci cupe Europene si una intercontinentala. In orice parte mergea, Real Madrid, lasa lumea cu gura cascata (la propriu). Astfel, dictatura lui Franco a beneficiat de o nesperata ambasada ambulanta. Golurile, marcate de Real si transmise la radio, aveau un efect mai eficace si mai triumfator decat imnul de stat. In 1959, Jose Solis, unul din liderii regimului a tinut un discurs de multumire pentru jucatorii madrilène: “…gratie voua, oamenii care inainte ne urau, au ajuns acum sa ne inteleaga”. Precum Cid-ul invingator, Real Madrid, intruchipa virtutile Rasei, desi echipa se baza mai mult pe legiunea straina. Printre titulari erau: un francez – Kopa, doi argentinieni – Di Stefano si Rial, un Uruguayan – Santamaria si ungurul – Puskas.

Dupa ce ungurul Kubala, de la FC Barcelona, a fost sanctionat doi ani de FIFA pentru ca a jucat in exil, din 1956 si alti jucatori maghiari, printre care Puskas, Czibor si Kocsis au fost sanctionati cu cate un an; desi in Ungaria, tancurile sovietice zdrobeau insurectia populara.

In 1958, in plin razboi de independenta, Algeria si-a format o selectionata de fotbal, care a fost prima ce a abordat oficial “culorile” algeriene. Echipa era formata din jucatori profesionisti din campionatul francez. Dar marea putere coloniala – Franta, a impus o blocada impotriva Algeriei si singura tara care a acceptat sa joace cu ei, a fost Marocul; dar a avut de suferit sanctiunile FIFA. Aceasta a inchis toate portile selectionatei algeriene, iar fotbalul francez a castigat multi jucatori prinsi sub contract, care nu-si puteau risca sfarsitul activitatii profesionale. Apoi, dupa castigarea independentei Algeriei, fotbalul francez a pierdut o multime de jucatori valorosi, care nu mai puteau juca in Franta, deoarece publicul nu-i mai simpatiza.

Saturday, January 20, 2007