
FOTBALUL : Lumini si Umbre
Prin ce se aseamana fotbalul cu Dumnezeu? Prin devotamentul pe care i-l arata multimile de “credinciosi” si prin neincrederea unei mari parti a intelectualilor.
In 1902 la Londra, Rudyard Kipling, se declara scandalizat de fotbal si de “entuziasmul si interesul din jurul idiotilor inapoiati care il jucau”. Mult mai tarziu, la Buenos Aires, Jorge Luis Borges era mai subtil: el a tinut o conferinta pe tema imortalitatii, in aceiasi zi si la aceiasi ora, cand selectionata Argentinei, disputa prima ei partida la Mondialul din ’78; tocmai pentru a provoca atentia Mediei.
Dispretul multor intelectuali conservatori se fonda pe certitudinea lor ca idolatria pentru minge este o superstitie care dauneaza poporului. Posedata de fotbal, plebea gandeste cu picioarele, iar visul subconstient se realizeaza. Instinctul animal se impune in fata ratiunii umane, ignoranta aplatizeaza cultura.
In schimb, multi intelectuali de stanga descalifica fotbalul, deoarece castreaza masele si le consuma energia revolutionara. Paine si circ, circ si paine: hipnotizati de minge, care exercita o fascinatie perversa, constiinta muncitorilor este atrofiata si ii limiteaza la a trai ca niste servitori pentru inamicii lor de clasa.
Cand se credea ca fotbalul este ceva englezesc, un sport al bogatilor, de-a lungul raului La Plata (Argentina), se nasteau primele cluburi populare, organizate de lucratorii de la caile ferate si docherii din porturi. Dar chiar de la inceput, anarhistii si socialistii au denuntat “aceasta masinatie a burgheziei, destinata pentru a evita grevele si a masca contradictiile sociale”. Raspandirea fotbalului in lume era rezultatul unei “manevre imperialiste pentru a mentine poporul oprimat la o varsta infantila”.
In acelasi timp s-au nascut cluburi foarte iubite, precum “Martirii din
Mingea ca un drapel :
In vara lui 1916, in plin razboi mondial, un capitan englez s-a lansat la atac, “jucand mingea”. Capitanul Nevill a sarit parapetul transeei si a sutat mingea catre liniile germane, pentru a declansa atacul. Regimentul sau l-a urmat. Dar capitanul a murit rapus de un glont, insa englezii au cucerit acel obiectiv, putand sarbatorii prima batalie castigata de fotbalul englez pe frontul de lupta.
Multi ani dupa aceea, la final de secol 20, patronul clubului Milan a castigat alegerile din Italia, cu un slogan: Forza Italia!; care provine din tribunele stadioanelor de fotbal. Silvio Berlusconi promitea ca va salva Italia, asa cum a salvat Milanul – superechipa care castiga tot; dar electoratul impresionat de promisiunile sale, a ajuns dupa alegeri pe marginea prapastiei.
Fotbalul si patria au mers tot timpul impreuna, deoarece politicienii si dictatorii au speculat frecvent fenomenul, pentru a castiga popularitate. Nationala Italiei a castigat mondialele din ’34 si ’38 in numele patriei lui Mussolini, iar jucatorii salutau publicul cu mana dreapta ridicata (salutul fascist).
Si pentru nazisti, fotbalul era o chestiune de Stat. Un monument, aminteste in Ucraina, de jucatorii echipei Dinamo Kiev din 1942, care in plina ocupatie germana au facut greseala de a infrunta selectionata lui Hitler, pe stadionul local. Au fost avertizati: daca castigati – muriti ! Au intrat resemnati ca vor pierde, cu picioarele tremurande; dar nu si-au putut permite pierderea demnitatii. Au fost impuscati cu echipamentul pe ei, in spatele unei baraci, imediat dupa terminarea partidei.
Fotbalul si patria, fotbalul si poporul :
In 1934, intre Bolivia si Paraguay a izbucnit un razboi (Chaco), pentru un desert pierdut de pe harta. Crucea Rosie paraguayana a format o echipa de fotbal, care a jucat in mai multe orase din Argentina si Uruguay, pentru a strange bani pentru a ajuta ambele tabere implicate in conflict.
Trei ani mai tarziu, in timpul razboiului civil din Spania, doua echipe de fotbal au fost adevarate simboluri ale rezistentei democratice. In timp ce Franco, Hitler si Mussolini, bombardau republica spaniola, o selectionata basca pleca in turneu in Europa, iar clubul Barcelona disputa partide in Statele Unite si in Mexic. Guvernul basc a trimis echipa Euzkadi (nationala basca), in Franta cu misiunea de a face propaganda si a strange fonduri pentru aparare. Simultan, clubul Barcelona se imbarca pentru America, avand aceiasi misiune. In 1937, presedintele clubului catalan, avea sa cada sub gloantele franchiste. Dar atat clubul sau, cat si reprezentativa basca, au reusit sa fie – atat pe ternul de fotbal, cat si in afara lui – ambasadoarele unei democratii amenintate.
In timpul razboiului, doar patru jucatori catalani si unul basc, s-au mai intors in Spania. Cand republica a fost invinsa, FIFA i-a declarat “rebeli”, pe cei care au refuzat sa se intoarca si i-a amenintat cu excluderea definitiva. Dar multi dintre ei au preferat mai degraba sa fie incorporati in fotbalul latino-american. Jucatorii basic au format, in Mexic, clubul Espana, care s-a dovedit a fi imbatabil in primii sai ani. Celebrul atacant al echipei Euzkadi (Tara Bascilor), Isidoro Langara a debutat si el in 1939, in fotbalul argentinian. In prima sa partida, a marcat patru goluri pentru clubul San Lorenzo, unde il avea ca servant pe fostul sau coleg, mijlocasul basc – Angel Zubieta. Ceva mai tarziu, in 1945 Langara a fost incoronat cu titlul de goleador (cel mai bun marcator) si in campionatul din Mexic.
Clubul model al Spaniei lui Franco, a fost Real Madrid, care a dominat lumea fotbalului intre 1956 – 1960; cand a castigat patru cupe ale Ligii spaniole, cimci cupe Europene si una intercontinentala. In orice parte mergea, Real Madrid, lasa lumea cu gura cascata (la propriu). Astfel, dictatura lui Franco a beneficiat de o nesperata ambasada ambulanta. Golurile, marcate de Real si transmise la radio, aveau un efect mai eficace si mai triumfator decat imnul de stat. In 1959, Jose Solis, unul din liderii regimului a tinut un discurs de multumire pentru jucatorii madrilène: “…gratie voua, oamenii care inainte ne urau, au ajuns acum sa ne inteleaga”. Precum Cid-ul invingator, Real Madrid, intruchipa virtutile Rasei, desi echipa se baza mai mult pe legiunea straina. Printre titulari erau: un francez – Kopa, doi argentinieni – Di Stefano si Rial, un Uruguayan – Santamaria si ungurul – Puskas.
Dupa ce ungurul Kubala, de la FC Barcelona, a fost sanctionat doi ani de FIFA pentru ca a jucat in exil, din 1956 si alti jucatori maghiari, printre care Puskas, Czibor si Kocsis au fost sanctionati cu cate un an; desi in Ungaria, tancurile sovietice zdrobeau insurectia populara.